Editorial: Poartă mai largă în învățământul superior, cerințe mai dure înăuntru

În România, cea mai mare parte a energiei se duce pe întrebarea cine intră la facultate, și mult mai puțin pe întrebarea ce știe omul când iese. Ordinea e inversată, iar prețul îl plătesc doi oameni: tânărul care își pierde anii în fața porții și angajatorul care primește o diplomă, dar nu întotdeauna și competențe.

Kimmo Haanpää, profesor de electrotehnică la Metropolia, o universitate de științe aplicate din Finlanda (în finlandeză ammattikorkeakoulu, pe scurt AMK), spune într-un episod al podcastului Kuuntelija (în finlandeză) ceea ce mulți profesori gândesc doar în șoaptă: sistemul produce în primul rând diplome. În opinia lui, pregătirea studenților care intră a scăzut, nivelul cerințelor alunecă, iar finanțarea răsplătește numărul de absolvenți mai degrabă decât ce știu aceștia. A scris același lucru și într-un articol de opinie: AMK-kupla puhkeamassa (în finlandeză). Este observația unui singur profesor, nu o cercetare, dar merită luată în serios, pentru că cel care o spune semnează notele. Interviul vorbește despre situația din Finlanda, însă întrebarea ni se potrivește și nouă.

▶

Sursa: podcastul Kuuntelija, Kimmo Haanpää, profesor AMK, 27 septembrie 2026 (în finlandeză)

Diagnosticul se acceptă ușor, soluția mai greu. Reflexul obișnuit ar fi să înăsprim admiterea, să tăiem locurile și să sperăm că sita mai deasă ridică nivelul. Asta doar mută problema. La noi, după cum arată descrierea Eurydice pentru România, admiterea la fiecare ciclu de studii se organizează după metodologia fiecărei universități, în limitele legii, iar numărul locurilor finanțate de la bugetul de stat se stabilește prin hotărâre de guvern. Pe lângă ele, universitățile publice pot admite studenți cu taxă. Concret, există locuri la buget, locuri cu taxă și, între ele, o linie de demarcație care decide cine învață gratuit și cine plătește, de multe ori în funcție de câteva zecimi la un examen. Nu așa se măsoară ce va ști cineva peste patru ani.

Soluția mai bună este să inversăm ordinea: poartă mai largă, cerințe mai dure înăuntru. Estonia a făcut acest pas în parte. Admiterea se bazează acolo în principal pe examenele naționale și pe notele de liceu, deși unele specializări au propriul examen sau interviu, după cum a relatat ERR. Mai important este însă că, după reforma din 2013, studiile în limba estonă sunt gratuite pentru studentul cu frecvență care își îndeplinește obligațiile academice, iar cel rămas în urmă trebuie să recupereze punctele de credit lipsă, așa cum descrie baza de date Eurydice despre Estonia. Filtrul s-a mutat de la poartă în sala de curs, iar principiul e simplu: performezi sau plătești.

Pentru România, argumentul pentru o poartă mai largă are o bază în cifre. Potrivit raportului Comisiei Europene Education and Training Monitor 2025, ponderea tinerilor de 25-34 de ani cu diplomă de studii superioare a crescut ușor, la 23,2 % în 2024, față de media UE de 44,1 % și ținta europeană de 45 %. Același raport arată că atingerea acestui nivel nu s-a îmbunătățit în ultimul deceniu și citează o estimare din 2022 (UEFISCDI), potrivit căreia aproximativ jumătate dintre studenți abandonează studiile. Altfel spus, avem simultan una dintre cele mai înguste porți din Uniune și un filtru uriaș care funcționează deja, dar prost: cel al abandonului. Raportul leagă abandonul de barierele financiare și de lipsa de coerență între liceu și programele universitare. Ne-am obișnuit să punem selecția la intrare și apoi să pierdem jumătate din oameni pe drum, fără ca nimeni să măsoare ce s-a întâmplat cu ei.

Rezultatele estoniene sunt încurajatoare, dar nu miraculoase. Potrivit ministrului estonian al educației, abandonul a scăzut între 2013 și 2018 de la 15,6 la 13,6 %, iar ponderea celor care termină în timpul prevăzut a crescut între 2016 și 2019 de la 43,2 la 52,7 %. Curtea de Conturi a Estoniei, Riigikontroll, a apreciat în 2019 că rezultatele reformei sunt inegale. Modelul estonian nu este deci un răspuns gata făcut. Principiul lui rezistă totuși: locul se câștigă prin performanță, nu prin stat la coadă.

Un sistem cu eliminare e dur, iar critica trebuie luată în serios. Filtrul din primul an poate fi nedrept față de cel care muncește în paralel, are grijă de o rudă sau are nevoie de mai mult timp la început. De aceea regulile trebuie scrise astfel încât să măsoare progresul, nu situația de viață, iar drumul spre studiul cu fracțiune de normă trebuie să rămână deschis. A doua obiecție e costul: dacă primim mai mulți studenți, trebuie mai multă predare. E adevărat, dar sistemul actual plătește deja pentru studii întrerupte, ani irosiți și diplome care nu corespund nevoilor pieței muncii. Banii se cheltuiesc oricum. Întrebarea este dacă îi cheltuim pe așteptare sau pe învățare.

Jocul eliminării este cinstit doar dacă uneltele sunt în regulă. Școlile ar trebui să pună la dispoziția fiecărui student instrumente de inteligență artificială, în loc să le interzică și să spere că merge bine. Este nevoie și de o bază comună de cunoștințe, în care se adună cursurile, lucrările practice, feedbackul profesorilor și rezolvările promoțiilor anterioare, ca inteligența artificială să poată găsi partea potrivită la momentul potrivit. În al treilea rând, studentul trebuie să primească puncte suplimentare pentru construirea de abilități noi. Cine face un instrument de măsură pentru laborator, automatizează un calcul care se repetă sau învață un model de limbaj vocabularul domeniului său face chiar munca pe care piața o va cere curând. Așa cum arată editorialul despre autonomia tehnologică și competențe, valoarea competenței nu scade pentru că și mașina știe ceva. Scrisul codului devine mai ieftin, înțelegerea problemei nu.

Pentru student, asta înseamnă predare la nivel de antrenor personal. Atenția individuală a fost până acum privilegiul câtorva, pentru că timpul unui profesor nu ajunge pentru treizeci de oameni deodată. Dacă inteligența artificială cunoaște greșelile, progresul și punctele oarbe ale fiecărui student, mentoratul devine scalabil. Profesorul se eliberează pentru ceea ce poate face doar un om: să ceară, să încurajeze și să spună sincer când lucrarea încă nu ajunge. Logica asta funcționează și la locul de muncă, iar lecția despre pivotarea în carieră arată că a învăța din mers nu are vârstă: repetiția o preia mașina, direcția rămâne în seama omului.

Măsurarea trebuie readusă pe hârtie, iar asta este un pas înainte, nu înapoi. Când un model de limbaj scrie un eseu în câteva secunde, tema de acasă nu mai arată ce știe studentul. Examenul scris pe hârtie, sub supraveghere, arată. El spune ce are omul în propriul cap când nu are alături nicio unealtă. Abia după aceea intră inteligența artificială, care analizează răspunsurile: vede unde se rupe înțelegerea întregii grupe, ce greșeală revine de la o promoție la alta și cine mai are nevoie de exercițiu înainte să rămână definitiv în urmă. Profesorul primește un diagnostic, studentul primește feedback, iar cursul se îmbunătățește data viitoare. Competența reală se măsoară deci fără mașină, iar învățarea se îmbunătățește cu mașina.

Partea cea mai îndrăzneață a ideii privește absolvirea. Cine pleacă din școală ia cu el, pe un hard disk de un terabyte, înțelegerea comună a întregii școli: materialele domeniului, problemele rezolvate, explicațiile profesorilor, propriile notițe și un asistent calibrat pe toate acestea. Drepturile de autor, protecția datelor și actualitatea materialelor trebuie reglementate atent, dar sunt chestiuni rezolvabile, nu argumente pentru nemișcare. Acest pachet de drum redistribuie pozițiile de start pe piața muncii. Angajatorul nu primește doar o diplomă, ci un om care a trecut printr-un filtru adevărat și vine cu o bibliotecă cu care poate lucra din prima zi. Cum arată comparațiile economice dintre țări, o țară nu încape într-o singură impresie, iar un sistem educațional se judecă după cifre și experiențe, nu după zvonuri.

Propunerea cere mai mult de la învățământul superior decât modelul de azi. Finanțarea ar trebui să răsplătească cunoașterea, nu doar numărul de diplome eliberate, timpul profesorilor ar trebui eliberat de rutină în favoarea mentoratului, iar studenții ar trebui să accepte că primul an este o probă, nu o recompensă. Prețul rămâne totuși mai mic decât al alternativei. Dacă România vrea să facă față unei piețe a muncii care se schimbă repede, nu își permite ca anii tinerilor să se piardă în fața porții, iar absolvenții să iasă cu o hârtie care nu corespunde cunoștințelor.

Profesori ca Haanpää au făcut deja partea cea mai grea: au spus că regele e gol. Acum rândul este al universităților, al ministerului și al angajatorilor să se uite în oglindă. Învățământul superior nu trebuie să aleagă între cantitate și calitate. Trebuie să înceteze să măsoare acolo unde a măsurat până acum.