Impozitul pe avere nu rezolvă criza micilor antreprenori

Dezbaterea globală despre taxarea miliardarilor ascunde întrebarea reală: cine plătește, de fapt, consolidarea fiscală a României — marile averi sau microîntreprinderile?

Impozitul pe avere este, în aceste luni, tema care circulă cu cea mai mare putere în dezbaterea economică internațională: tot mai multe guverne vorbesc despre taxarea marilor fortune, iar discursul ajunge, firesc, și la cititorii din România. Problema este că, pentru micul antreprenor sau fondatorul de startup de la noi, conversația despre miliardari este, pentru moment, una abstractă. Presiunea fiscală reală, cea care se simte în fiecare lună pe contul firmei, nu vine de la o taxă pe marile averi care nu există încă aici, ci din reglarea repetată și imprevizibilă a regimului microîntreprinderilor.

Ultimii ani au arătat limpede direcția. România a intrat sub procedura de deficit excesiv a Uniunii Europene, cu un deficit bugetar printre cele mai mari din bloc, și a trebuit să găsească rapid venituri suplimentare. TVA a crescut de la 19% la 21% în 2025, iar plafonul de venituri sub care o firmă mică poate fi impozitată cu cote reduse, de 1% sau 3%, a fost tăiat de la un milion la 500.000 de euro. Ulterior, acest plafon a fost redus și mai drastic. Fiecare rundă de consolidare fiscală a trecut, în primul rând, prin buzunarul firmelor mici și al PFA-urilor, nu prin cel al marilor averi.

Aici e nodul problemei. O corporație mare are departamente de fiscalitate, linii de credit și timp să absoarbă o schimbare de regulă. O microîntreprindere la început de drum sau un startup care încă nu a ajuns la break-even nu are niciuna dintre acestea. Pentru ei, impredictibilitatea legislativă este, în fapt, un impozit în sine: fiecare modificare de prag sau de cotă obligă la replanificare, la recalcularea marjelor, la decizii luate în grabă. Nu întâmplător, mediul de afaceri cere stabilitate de ani de zile, nu scutiri sau favoruri, ci reguli clare care să nu se schimbe la fiecare sesiune bugetară.

Impredictibilitatea legislativă este, în fapt, un impozit în sine.

Linia editorială pe care o apărăm este simplă: statul are dreptul și, în actualul context bugetar, probabil și obligația să găsească venituri suplimentare, dar trebuie să le caute acolo unde se concentrează cu adevărat avuția, nu la baza piramidei care produce locuri de muncă. Taxele suplimentare introduse deja pentru bănci și companiile din energie arată că există spațiu pentru o abordare mai țintită. Impozitul pe avere, conceput serios, cu praguri clare și aplicat marilor patrimonii, ar fi mai coerent și mai echitabil decât încă o rundă de tăieri ale plafonului pentru microîntreprinderi.

Această discuție se leagă și de un interes mai larg, european. O piață unică europeană care funcționează cu adevărat are nevoie de reguli fiscale previzibile în fiecare stat membru, nu de cicluri repetate de austeritate aplicate pe spatele celor mai mici jucători. Un cadru fiscal stabil pentru microîntreprinderi și startup-uri este, de fapt, o condiție pentru ca România să rămână competitivă în interiorul Uniunii, nu doar o problemă internă de buget.

Pentru antreprenorii și fondatorii de startup, concluzia practică nu este să așteptăm pasiv o reformă fiscală mai înțeleaptă. Deciziile de afaceri trebuie construite pe cifre proprii, nu pe retorica din spațiul public; exact deciziile bazate pe date, verificate constant, sunt cele care rezistă la un nou prag sau la o nouă cotă anunțată peste noapte. Merită, în același timp, evitată capcana promovării cu orice preț, adică investiția în vizibilitate rapidă în locul rezervelor de numerar și al marjelor solide care duc o firmă prin perioade de instabilitate fiscală.

Ce ar trebui să facă, de fapt, un microantreprenor sau un fondator de startup chiar acum? Să își recalculeze marja reală ținând cont de un TVA mai mare și de posibile noi praguri, să construiască o rezervă de lichiditate suficientă pentru cel puțin două-trei luni de activitate, să se organizeze împreună cu alți antreprenori prin asociații de business pentru a avea un cuvânt de spus înainte ca regulile să fie deja votate, și să nu confunde zgomotul politic despre marile averi cu propria lui realitate fiscală. Dezbaterea despre miliardari poate continua la nivel global; decizia care contează pentru supraviețuirea unei afaceri mici din România se ia, în continuare, acasă, cu cifre proprii pe masă.